Era în 1895 când Röntgen,
studiind fluorescenţa substanţelor sub acţiunea radiaţiilor catodice generate
într-un tub Crookes, a observat apariţia unei luminescenţe, pe un ecran pe care
era depus un strat de platino-cianură de bariu, aflat întâmplător în apropiere.
Această fluorescenţă apărea chiar dacă ecranul se afla la mai mulţi metri
distanţă de tubul Crookes, sau chiar dacă cel din urmă era învelit în hârtie
neagră. Concluzia lui Röntgen a fost că
efectul era datorat unei misterioase radiaţii, pe care a şi numit-o radiaţie X. Experimente ulterioare au
evidenţiat că această radiaţie se propagă cu o viteză egală cu viteza luminii şi nu putea fi deviată de câmpuri electrice sau magnetice.
Aceasta indica faptul că ea nu era constituită din particule purtătoare de
sarcină electrică, deci era posibil ca ea să fie constituită din particule fără
sarcină electrică.
Ulterior, Max von Laue a demonstrat că
aceste radiaţii – foarte penetrante – numite astăzi şi radiaţii Röntgen, sunt
unde electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între aproximativ 0,01 şi 100
Å (anstromi) (1 Å = 10-10 m).
În anii ce au urmat, Röntgen a studiat
puterea de penetraţie a acestor radiaţii, prin diferite materiale, şi a observat
că produc fenomene de ionizare a aerului şi impresionează placa fotografică. A
constatat de asemenea că, introducând drept anticatod – în tubul de descărcare
în gaze rarefiate – o placă metalică, intensitatea radiaţiei X creşte. În
acest fel s-a realizat primul dispozitiv de producere a radiaţiei X.
Producerea radiaţiilor X
Radiaţiile X sunt produse prin
frânarea electronilor de energii înalte, de exem-plu când aceştia lovesc o
ţintă metalică într-o incintă de sticlă vidată (fig. 1).
Fig.
1. Tub de raze X (a)
şi schema acestuia
(b).
Fig.2 Spectrul radiaţiei X emise
de o ţintă metalică
Radiaţia X emisă de
anticatod este rezultatul interacţiunii dintre electronii rapizi şi atomii
substanţei ţintă. După cum apare în spectru, acesta este format, pe de o parte,
dintr-o componentă continuă, peste care se suprapun valori caracteristice
(maximele notate cu Ka şi Kb). Aceste două
tipuri de spectre se datorează a două mecanisme diferite de producere: unul va
produce radiaţii X de frânare (spectrul continuu) iar celălalt, radiaţie X
caracteristică (spectrul discret).
A. Radiaţia X de frânare
Fiind de natură
electromagnetică, radiaţia X poate fi considerată ca având un dublu caracter,
la fel ca lumina. Se poate vorbi de fotoni (sau cuante) X a căror energie este
dată de relaţia E = hn. În interiorul
ţintei metalice, electronii de mare viteză îşi pot pierde energia, în urma
interacţiilor cu nucleele ţintei.
Fig.3. La trecerea prin vecinătatea unui
nucleu, în urma unei interacţiuni de tip coulombian, traiectoria electronului
este
modificată. În această mişcare frânată el va emite fotoni (hn)
După cum se ştie din teoria cuantică
emisia oricărei radiaţii electromagnetice.trebuie să apară sub forma unor
fotoni. Aceşti fotoni pot avea orice energie – între zero şi o valoare maximă,
atinsă în cazul în care întreaga energie cinetică a electronului incident este
pierdută sub forma radiaţiei X de frânare. Din această cauză, spectrul
radiaţiei emise este continuu.
În cazul transferului maxim de
energie, se poate scrie că pierderea totală a energiei cinetice a electronului
este Ec = eU, unde U este tensiunea la care acesta a fost accelerat. Această energie
se regăseşte în energia fotonului emis:
(1)
În acest caz, frecvenţa fotonului X
este maximă, iar lungimea de undă a radiaţiei de frânare este minimă. Deci
valoarea minimă a lungimii de undă a radiaţiei produse este:
(2)
Motivul pentru care nu toţi electronii au
această lungime de undă este acela că nu toţi electronii îşi vor pierde energia
într-o singură ciocnire, ci în mai multe ciocniri, în care vor fi emise
radiaţii cu lungimi de undă diferite. Forma spectrului radiaţiei X de frânare
nu depinde de natura ţintei, ci doar de tensiunea de accelerare (fig. 4).
Fig. 4 Familie de spectre a radiaţiei X de frânare, obşinute
pentru valori diferite ale tensiunii de accelerare
B. Radiaţia X caracteristică
Un alt proces de emisie a radiaţiei X
este cel în care electronul ionizează atomul ţintei scoţând un electron de pe
un nivel interior al atomului (fig. 5).
În această situaţie,
va avea loc o rearanjare a electronilor păturilor superioare. Aceştia vor face
salturi, ocupând nivelele interioare rămase libere. Ca urmare, vor fi emise
cuante a căror energie corespunde diferenţei de energie (hn) dintre nivelele electronice între care
se realizează tranziţiile
Fig. 5 Mecanismul de emisie a radiaţiei X caracteristice
Lungimea de undă (l) a radiaţiei X caracteristice este
dată de legea lui Moseley:
(3)
unde R este constanta lui Rydberg, Z
este numărul atomic al elementului emiţător, iar s este o constantă (constantă de ecran) care se
determină experimental. În acest caz, tranziţia electronului a avut loc de pe
nivelul cuantic N pe nivelul K.
Potrivit relaţiei (3), liniile
spectrale care apar ca urmare a acestui mecanism depind de numărul atomic (Z)
al elementului, deci vor fi o caracteristică a atomului emisiv.
Dacă golurile de electroni apar pe
stratul K, atunci acestea vor fi ocupate de electronii aflaţi pe straturile L,
M, N, ceea ce va duce la apariţia liniilor Ka, dacă electronul efectuează tranziţia de pe nivelul L
pe nivelul K; Kb dacă tranziţia
electronului este de pe nivelul M pe K etc. În cazul în care golul apare în
nivelul electronic L, vor apărea linii caracteristice notate La, dacă tranziţia
are loc de pe nivelul N pe nivelul L, etc.
Se poate estima energia radiaţiei X
caracteristice cu legea Moseley. Considerăm doi electroni aflaţi pe nivelul K
al unui atom cu număr atomic Z; fiecare electron îl va ecrana parţial pe
celălalt, faţă de nucleu. Notăm cu Ze sarcina nucleului; sarcina nucleară efectivă
„văzută“ de un electron este Zef = (Z – 1)e. Ecuaţia energiei
nivelului energetic n este, în acest caz:
|
|
(4)
Ţinând cont de existenţa celuilalt
electron, relaţia (4) devine:
(5)
unde cu E0 s-a notat energia nivelului fundamental n.
Pentru
Se determină numărul atomic utilizând expresia:
Ek = –(Z – 1)2·(13,6 eV) (6)
Similar, se poate
estima energia unui electron aflat pe un nivel L sau M. Cu diferenţa dintre energiile a
două nivele se poate calcula energia fotonului emis sau frecvenţa / lungimea
lui de undă.
Ok, mi-a fost de ajutor
RăspundețiȘtergereInteresant... Electronul trece prin vecinătatea nucleului, și se află sub acțiunea forțelor electrice. Forțe conservative care va să zică! Adică nu modifică energia cinetică. De ce se numește radiație de frânare?
RăspundețiȘtergereFortele conservative pot modifica energia cinetica, de ce nu? Sa ne gandim la un corp care cade liber in vid. Asupra lui actioneaza doar forta de greutate (conservativa). Viteza lui creste, deci si energia cinetica. In cazul de fata, energia cinetica a electronului se transforma in energia radiatiilor X
ȘtergereSe numeste de franare pentru ca electronii din tubul lui roentgen ajung in anod unde sunt franati. Acolo apare radia X. De asta este de franare.
RăspundețiȘtergerema pis pe saitul asta
RăspundețiȘtergereSi eu ma pish pe fatza ta !!
ȘtergereFizica,e frumoasă dacă o înțelegi,dacă nu......
Ștergere